Ilarie Voronca

Copy Image

TristeţiÎmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea, prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plâng;şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe,şi cum aleargă păsările ploii, pe acoperişuri negre şi se frâng.E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche.Aş vrea cu braţele tale de astă-vară sa mă cuprinzi;păşesc pe urmele trecutului nostru, cum aş merge după un om cunoscut, şi totuşi, nu-ţi mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi.E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital, şi pomii în despletiri, îşi spun mâhniri ştiute.Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal, şi-mi simt gândurile, în pietrişul umed, căzute.Aşa : vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac, şi să-mi citeşti durerile închise – cuiburi de păsări triste,acolo. Mâinile tale sa-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste, şi ochii tăi, pentru copilul tristeţelor mele, odihnitor hamac, Vântul răscoleşte cerul ca pe-o carte deschisă.Aud fâsâitul foilor pe care-s scrise atâtea poveşti dureroase.... De departe vine prevestirea unui sfârşit apăsător, şi eu îmi port tristeţea ca pe-un copil, prin săli de spital reci si întunecoase.